Patria mea mică

„Satul meu din depărtare, sat înfloritor,

De cînd am plecat din tine, tot trăiesc cu dor

Şi aşa-i de mare dorul , de tresar pe val

Şi-aud marea şopotind în graiul moldovean.” 

                                                  (cîntec popular)

Pentru fiecare din noi Patria înseamnă ceva anume. Pentru mine Patria e satul meu de baştină - Putineşti din părţile Floreştilor. „Un sat mare şi frumos”, ar zice Creangă, aşezat unde rîul Cubolta se împreunează cu Răutul ca să se ia de mînă la vale spre Nistru. Şi e cu adevărat un sat mare, pentru că numără peste 900 de gospodării şi circa 2000 de locuitori. Nu şcoala medie, nu casa de cultură, nu sediul Primăriei, nu punctul medical, nu calea ferată care trece prin sat sau cele cîteva magazine constituie adevărata bogăţie a satului, ci oamenii lui. Gospodari, care ştiu să poarte pe umeri povara cîmpului, care ştiu să se adune la o nuntă sau o cumătrie, pentru a-şi alina sufletul într-o horă sau sîrbă, care îşi ştiu a-şi petrece în ultimul drum părinţii şi nemurelele. Se ţin grămadă şi la bine şi la rău, se adună şi se despart ca mai în fiecare sat. Dar au ştiut a-şi face un nume de pomină. Un cîntec popular de nu demult spunea: „Fete ca la Putineşti, Chiar să caţi că nu găseşti”. Şi nu numai fete... Fondat la 1487, nu e bătrîn, pentru că-şi măsoară anii prin copii care se nasc, prin tinerii care-şi unesc destinele, prin bătrînii care ştiu totul.