Să vorbim și despre LECTURĂ

Pentru receptarea mesajului estetic al poeziei lirice îndeosebi, lectura expresivă joacă un rol deosebit. Acest rol decurge din specificul literaturii ca artă (reflectarea realităţii în imagini concret senzoriale, relevabile în conştiinţa noastră prin interme-diul cuvintelor). Datorită specificului său artistic, literatura solicită în actul recep-tării mai întîi simţurile, provocînd subiectului receptor o anumită tensiune emoţio-nală, o anumită stare sensibilizatoare, tonusul liric specific emoţiei estetice. Lectura interpretativă are darul de a crea această stare, condiţie esenţială pentru aderarea sinceră a receptorului la universul sensibil al poeziei. În plus, o autentică lectură expresivă deschide pe nesimţite uşile pentru receptarea multiplelor sensuri ale textului liric. Nu fără temei, unii specialişti susţin că lectura expresivă domină întreaga activitate de comentare a textului: „ea o pregăteşte, o zămisleşte şi o înco-ronează”.

Pedagogia lecturii defineşte  lectura textului ca fiind un proces prin care citito-rul îşi creează, pornind de la textul scriitorului, propriul său text.

Cercetările făcute în acest domeniu ne permit să propunem o clasificare a tipu-rilor de lectură, fără intenţia de a fi ultima şi cea adevărată, dar, neapărat, urmărind scopul de a motiva cititorul spre o antrenare în educarea unei viziuni proprii asupra lecturii.

A. Lectura iniţială

Lectură de cunoaştere dominată de

·        Activitate de cercetare

Cititorul este pus în situaţie să observe textul şi în urma acestor cercetări să ia notiţe de toate observaţiile care le face: titlul operei, numărul de strofe, tipul stro-felor, lungimea versului, rima, lexeme neobişnuite (arhaisme, neologisme etc.), nume proprii etc.

·        Activitate de descoperire

Cititorul descoperă imagini artistice fără a le decodifica. Accentul, la această etapă, se pune pe notarea lor pe foaie.

·        Activitate de decodificare

La această etapă cititorul decodifică imaginile poetice în baza unor studii a dic-ţionarelor, manualelor, studiilor critice etc.

B. Lectura secundă

Lectură de acomodare dominată de

·        Activitatea de acomodare

Cînd cititorul acomodează cele descoperite în literatura studiată la semnificaţia generală şi particulară a textului literar.

·        Activitatea de interpretare

La această etapă cititorul face notiţe pe marginea textului, reflectînd atitudinea proprie în raport cu textul, printr-un text despre textul citit.

·        Activitatea de analitică

Cititorul alcătuieşte un text critic, cu alte cuvinte, un text împotriva textului.

C. Lectura terţă

Lectură expresivă - sensibilizatoare

Această lectură se face din plăcere, pentru suflet, am zice noi.

Notă: Tipul lecturii nu ţine de numărul de lecturi făcute pe text.

Lectura iniţială se face de atîtea ori, de cîte are nevoie cititorul pentru a cerceta, descoperi şi decodifica  textului.

La fel se întîmplă şi cu celelalte tipuri de lectură pomenite mai sus.

(Vezi Anexa 5. Lectura expresivă)

Ideea că actul lecturii presupune „împreunarea”, sinteza semnelor grafice, deci prima accepţie a lui lego, a dominat gîndirea tradiţională şi îşi găseşte astăzi încă partizani convinşi pe teren pedagogic. Ea e excelent ilustrată de definiţia asociaţio-nistă a lui Littre: „a citi însemnă a cunoaşte literele şi a şti să le grupezi în cuvinte”. Cînd însă problema se pune de a explica lectura (şi nu modul de însuşire al codului alfabetic), atunci devine oportun recursul la cea de-a doua semnificaţie a lui  lego, cea de „a alege”. În adevăr, (cum vom vedea), lectorul stăpîn pe mijloacele sale operează printr-o abordare prospectivă a parcursului textual, „selectînd” indici şi formulînd ipoteze. Ca şi în alte cazuri, etimologia înscrie în filigran sensul opţiuni-lor posibile.

 Delimitări. Pentru că însuşirile caracteristice ale unui obiect ni se relevă cel mai bine în comparaţie, cred util ca încă din această fază preparatorie a tezei, să de-limitez termenul de „lectură” de alţi termeni, care-i servesc uneori drept substitut, pseudonim ori corelat.

Lectură-citire. În limba română, substantivul „lectură” are sinonim, pe „citi-re”, dar această sinonimie e relativă. Spre a evita confuzii şi a rămîne la o termino-logie de uz internaţional, voi vorbi în acest studiu despre „lectură”.

Lectură-decodificare. În esenţă orice lectură e o decodificare, însă inversul nu e adevărat decît cu anumite condiţii. Motivul e că în lumea textelor, îndeosebi a tex telor literare, relaţia dintre semnificant şi semnificat nu e nici stabilă, nici univocă. De aceea, decodificarea are un  caracter precis la nivel alfabetic, un caracter proba bil la nivel frastic (fiecare cuvînt are un număr de denotaţii, atestate şi ierarhizate de Dicţionar) şi un caracter deschis, incert, ambiguu, La nivel textual ( întrucît sem nificaţiile parţiale se instituie în funcţie de sensul global).

Lectură-receptare. Relaţia dintre „receptare” şi „lectură” pare a fi aceea dintre general şi particular. Mulţi cercetători consideră, în adevăr, „receptarea” ca fiind supraordonată, iar lectura - „subordonată”. Operele literare pot fi nu numai citite, dar şi văzute şi auzite. De aici concluzia că „lectura individuală nu e în fapt decît forma specifică a receptării.” Termenul de „receptare” sugerează reacţia subiectu-lui faţă de text, pe cînd cel de „lectură”, modul în care e configurat textul, în obiec-tivitatea sa. Prin urmare, noţiunea de „lectură” privilegiază ceea ce textul conţine, pe cînd noţiunea de „receptare” – ceea ce subiectul reţine, potrivit personalităţii sa-le şi circumtanţelor.

Mai există şi alte tipuri de lectură, pe care le voi prezenta în continuare:

Lectura liniară e o formă de lectură hiperlogografică, neevoluată, în care, cel mai adesea din obişnuită şi rutină, textul e parcursa secvenţial şi în întregime (de la început pînă la sfîrşit). Subvocalizarea e înlăturată: ea mai apare totuşi, incidental, cînd cititorul întîlneşte un cuvînt care-i lipseşte din repertoriu, e  puţin frecvent sau greu discriminabil (de exemplu, din cauza lungimii). Inconvenientul acestui tip de lectură e că-l reduce pe cititor la pasivitate şi-l dezangajează. A paria pe capacita-tea cuvintelor de a menţine constant atenţia în stare de alertă nu e foarte rezonabil de vreme ce numai arareori se întîmplă ca textul să fie foarte interesant, iar cititorul foarte interesat. Dar chiar şi atunci îndărătnicia de a fi complet şi de a nu anticipa se răzbună de obicei, prin oboseală şi scăderea gradului de motivaţie.

Lectura receptivă e o variantă ameliorată a lecturii liniare, caracterizată prin executarea integrală a parcursului textual însă cu supleţe, variind considerabil vite-za, cu reveniri ocazionale, explorînd atent locurile strategice (introducerea, conclu-ziile etc.) pentru a înregistra complet şi exact, cu o maximă acurateţe, ceea ce co-munică textul; e o lectură intensivă, analitică, asimilatorie, adecvată în cazul unor manuale, cursuri, lecturi specializate etc. O formă a lecturii receptive ar pute fi nu-mită lectură asociativă care e prestată cu atenţie, dar implică reveniri, retrospecţii şi momente de întrerupere; textul e privit ca o sursă de impulsuri asociative, refle-xive şi creatoare.

 Lectura literară  poate fi considerată o variantă a lecturii receptive şi asocia-tive; mai mult ca oriunde, strategia abordării aici e condiţionată de specificitatea textului (roman clasic, roman modern, poem etc.) şi de proiectul cititorului (degus-tare, cronică literară, survol informativ, studiu analitic etc.); tocmai de aceea e greu de stabilit demersuri cu valoare generală. E totuşi evident că lectura literară impune cititorului o atitudine depragmatizată, de consimţire la instalarea în funcţie, că acordă o atenţie prevalentă formei, fiind interesantă mai mult de „cum” se spune decît de „ce” se spune; că e mai degrabă lentă, implicînd reveniri şi întreruperi, că în cazul operelor poetice e circulară, cu intrări multiple, senzuală, atentă la muzica şi plasticitatea vorbelor etc.

Lectura informativă globală e o lectură selectivă care vizează obţinerea unei  idei de ansamblu asupra textului (exemplul unei pagini de ziar, răsfoirea unei cărţi etc.); cititorul explorează cu privirea suprafaţa  textului în căutarea unor puncte de sprijin: el „agaţă” ici un cuvînt-cheie, dincolo un  titlu, mai încolo un grup nominal cu funcţie tematică, încercînd să înţeleagă despre ce e vorba fără să aprofundeze (care e informaţia esenţială, ce urmăreşte autorul, cum e organizată opera etc.); randamentul acestui parcurs în „survol” depinde în mare măsură de cunoştinţele prealabile asupra autorului ori a problematicii care face obiectul textului, ca şi de antrenamentul, discernămîntul, buna condiţie fizică şi psihică a cititorului. Pentru că însă satisfacerea optimă a tuturor acestor parametri lasă adesea de dorit, riscul de eroare (prin omisiune, confuzie, neînţelegere etc.) e foarte ridicat: ajunge ca ci-titorul să fie obosit sau nervos sau să subestimeze complexitatea textului cu care se confruntă, pentru ca rezultatele inspecţiei sale să fie arbitrare şi de puţin folos.

Lectura exploratorie constă în recuperarea unui simbol sau a unui grup de simboluri predeterminate din ansamblul unui text (găsirea unei referinţe în dicţio-nar, a numărului de telefon în anuarul abonaţilor etc.); diferă şi de parcurge liniară şi de parcurgerea globală întrucît se focalizează asupra unui singur punct; depinde, ca operativitatea şi eficientă, de organizarea serială şi metodică a textului (respec-tarea strictă a ordinii alfabetice, cronologice etc.)

Lectura de cercetare e o variantă a lecturii exploratorii; constă în recuperarea unei informaţii pe o temă prestabilită; dar căreia nu-i cunoaştem cu precizie repre-zentarea simbolică; e caracterizată de inspecţia atentă a textului, în direcţia globali-tăţii, nu însă a liniarităţii, şi de frecvente mişcări înainte-înapoi.

Lectura rapidă constă în raţionalizarea mecanismelor perceptive şi ameliora-rea comprehensiunii spre a obţine performanţe superioare, atît pe plan cantitativ (sporirea vitezei), cît şi pe plan calitativ (asimilarea mai eficientă a conţinutului). Deşi metodele lecturii rapide conduc uneori la rezultate spectaculoase, ele sînt de-parte de a produce miracole, cum îşi închipuie unii cu naivitate. Aplicarea lor nu e posibilă oriunde, oricum şi nu garantează totdeauna reuşita. De pildă, tehnicile lec-turii rapide pot fi adaptate textelor referenţiale, mai greu celor pseudoreferenţiale, deloc celor autoreferenţiale.