Publicaţii

Tropi:

Procedeele morfologiei poetice:

1. epitetul: propriu-zis oxymoronic

2. comparaţia

3. metafora:

3.1. metonimia:

3.1.1. sinecdoca

3.1.2. perifraza;

3.2. alegoria

3.3. simbolul

3.4. antonomaza

4. personificarea

5. hiperbola

6. litota

7. ironia: 

7.1. umor

7.2. satira

7.3. sarcasm

7.4. grotesc

 1.    EPITETUL: propriu-zis

Epitet – ( fr. epithete; lat., gr. epitheton = „care e pus lîngă”)

Epitetul este o figură de stil care constă în alăturarea unui  cuvînt calificaiv la un altul, cu scop estetic.

Epitetul reliefează o trăsătură (considerată de autor ca esenţială) a obiectului, a fenomenului determinat şi care contribuie la o percepere  mai emoţională şi mai concretă a acestuia

I. După natura elementului regent distingem:

a)    epitete ale substantivului: „vis ferice”, „singuratice izvoare”.

b)   Epitete ale verbului:

„Şi clopote răsună răguşit” (M. Eminesu)

c)    epitet adverbial:

Ex.: „Ele sar în bulgăr fluizi şi suspină-n flori molatic

         Cînd coboară-n ropot dulce din tăpşan prăvălatic”.

(M. Eminescu, „Călin (file din poveste”)

    d) epitet atributiv-predicativ

     Ex.: „Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază”

(M. Eminescu, „Epigonii”)

„Ea-l ascultă pe copilaş

       Uimită şi distrasă”.

                           (M. Eminescu, „Luceafărul”)

II. După poziţia (aşezarea) lor:

a)    epitete antepuse (aşezate înaintea cuvîntului regent): „palide lumini”;

b)   epitete postpuse: „aerul văratic”.

III. După structura gramaticală a termenului epitet, frecvenţa cea mai mare au:

a)    epitet adjectival. Ex.: „umeri dalbi” (V. Alecsandri, „Iarna”)

b)   epitetul substantival. Ex.: „pădure de argint”, „codri de aramă” (M. Eminescu, „Călin (file din poveste”)

IV. În funcţie de numărul elementelor-epitet în jurul unui regent, deosebim:

a)    epitet simplu, exprimat printr-un cuvînt.

Ex.: „duiosul vis” (M. Eminescu, „Nu mă-nţelegi”);

b)   epitet dezvoltat de tip:

-         dublu. Ex.: „Lumină blîndă, lină” (M. Eminescu, „O călărire în zori”)

-         triplu: Ex.: „Cu doi ochi ca două basme mistice, adînce, dalbe” (M. Eminescu, „Epigonii”)

-         în cumul: Ex.: „Bucegii în plină iarnă, fără uriaşul, generosul, abundentul, profundul, adîncul, sclipitorul, imaculatul, mereu înnoitul lor strat de omăt” (Geo Bogza, „Cartea Oltului”)

V. O altă clasificare, ce ia în considerare sensul termenului epitet în raport cu termenul regent, distingem următoarele categorii de epitete (în funcţie de valoarea stilistică):

1) Epitet ornant (exprimă o însuşire permanentă, constitutivă a unui lucru). Ex.: „Plai rîzînd cu iarbă verde” (M. Eminescu, „De-aş avea”)

2) Epitetul trop

a) epitet metaforic: Ex.:”...prin flori întreţesute, printre gratii luna moale / sfiicioasă şi smerită şi-au vărsat razele sale” (M. Eminescu „Călin (file din poveste”);

b) epitet personificator: Ex.: De-aş avea o floricică /gingaşă şi tinerică” (M. Eminescu, „De-aş avea”)

c) epitet hiperbolic. Ex. : „Gigantică poart-o cupolă pe frunte” (George Coşbuc, „Paşa Hassan”)

3) epitet cromatic: „depărtări albastre”

4) epitete antitetice (oximoronic): „Umbrele duioaselor dureri” .

5) epitete apreciative: „Miresei dulci”.

6) epitete individuale: (evocă o trăsătură proprie obiectului”): „Coroană colţuroasă”.

  

2.    COMPARAŢIA (lat. comparatio= „asemănare”)

Comparaţia este o figură de stil a cărei realizare implică stabilirea unui raport de asemănare între două obiecte pe baza unei însuşiri comune.

Comparaţia se realizează prin alăturarea a doi termeni (obiecte, persoane, acţiuni), cu scopul de ale evidenţia trăsăturile asemănătoare, dar mai vii, mai evidente sau mai cunoscute de cititor.

Ex.: „Faţa-i roşie ca mărul, de noroc i-s umezi ochii” (M. Eminescu, „Călin (file din poveste”)

Între comparant şi comparat se folosesc termeni precum: „ca”, „precum”, „asemeni”, „aidoma”, „asemănător cu” etc.

Ca figură de stil comparaţia are  drept scop să trezească imaginea vie a obiectului în mintea cititorului.

După atitudinea vorbitorului faţă de propria comunicare, comparaţia poate fi:

1.    umoristică:

2.    grotescă

3.    ironico-satirică

4.    hiperbolică

3.  METAFORA (fr. metaphore; gr. metaphora= „transport”, „transfer”)

Metafora este figură de stil ce constă în  denumirea obiectului cu un cuvînt impropriu şi anume cu numele altui obiect asemănător, a cărui imagine e menită să evoce obiectul asemănat.

Ex.: „O, tu nici visezi, bătrîne, cîţi în cale mi s-au pus!

Toată floarea cea vestită a întregului Apus,

Tot ce stă în umbra crucii, împăraţi şi regi s-adună

Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună”.

(M. Eminescu, „Scrisoarea  III”)

Figură de analogie, metafora poate fi definită drept „o comparaţie prescurtată”: din structura ei lipseşte elementul joncţional „ca”, „ca şi”, „precum”.

Ca structură lingvistică, metafora ar putea fi clasificată astfel:

a)    metafora nominală – este metafora construită cu ajutorul substantivului;

Ex.: „Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă

Prin care trece albă regina nopţii moarta”.

(M. Eminescu, „Melancolie”)

b)   Metafora verbală – se construieşte cu sprijinul verbului:

Ex.: „Drumeţ, bătut de gînduri multe,

Ne laşi atît de greu pe noi,

Mbrăţişîndu-ne cîmpia,

Te uiţi adesea înapoi”.

(O. Goga, „Oltul”)

Exprimînd o analogie subînţeleasă, metafora este „cea mai frumoasă dintre toate figurile”. „Ea reuneşte două idei în acealaşi cuvînt şi acestea devin mai frapante prin reunirea lor”. (Laharpe). Ea are o  funcţie sensibilizatoare de potenţare a impresiei, şi o funcţie unificatoare, de a sublinia unitatea dintre diferite date ale sensibilităţii.

Mecanismul metaforei implică o sinteză şi un transfer care se realizează simultan. Sinteza constă în contopirea celor doi termeni ai unei comparaţii iniţiale (metafora are, ca punct de plecare, o comparaţie), iar transferul se concretizează în trecerea sensului termenului comparat asupra termenului de comparaţie.

Acest „mecanism” poate fi descompus în patru momente distincte:

1.                Comparaţia iniţială – presupune prezenţa explicată a doi termeni: cel comparat (T1) şi cel de comparaţie (T2), legaţi printr-un element joncţional specific, adverbul comparativ „ca”

Ex.: lună (T1) ca o doamnă a mărilor şi- nopţii (T2);

Trăsneşte (T1) ca armăsari de foc (T2).

2.    Substituirea elementului joncţional prin copulativul „a fi” sau chiar eliminarea lui

Ex.: „...trepătînd s-arată luna: /Doamna mărilor ş-a nopţii...”

(M. Eminescu, „Scrisoarea III)

Metafora astfel obţinută se numeşte metaforă explicită sau descifrată. Ambii termeni ai raportului semantic de analogie (T1 şi T2) se află în sintagmă (metafora in praesentia);

3.    Transformarea termenului comparat în atribut al termenului de comparaţie

Ex.: „armăsarii de foc ai trăsnetelor”.

În noua structură obţinută – metafora ca atare – centrul nu-l mai reprezintă termenul comparat („trăsnete”), ci termenul de comparaţie („armăsari”, „foc”) cu toată bogăţia de conotaţii (lumină, căldură, viteză de mişcare, primejdii etc.)

4.    Eliminarea termenului comparat, corelată în transferul sensului său asupra termenului de comparaţie

Ex.: „Armăsarii de foc /.../ galopează din creastă în creastă, scăpărîndu-şi fantasticele potcoave.” (Geo Bogza, „Cartea Oltului”)

Metafora astfel obţinută se numeşte metaforă implicită sau incifrată (metaforaă in absentia). Contextul stilistic actualizează numai termenul de comparaţie (T2).

Deoarece se realizează prin concentrarea expresiei, metafora aduce – în textul literar – un spor de tensiune lirică, dar şi o anumită învăluire a mesajului artistic.

Observaţie: Metaforele alese pentru analiză ilustrează şi fenomenul de interferenţă semantică la nivelul figurilor:

-         „luna-doamnă a mărilor ş-a nopţii” este mataforă personificatoare (metaforă +personificare);

-         „trăsnetele – herghelii de foc” este metafora hiperbolică (metafora+hiperbolă).

Se poate aminti şi categoria metaforei sinestezice (metaforă + sinestezie).

Ex.: „Umede tremur lumine pe boltirea cea albastră”.

(M. Eminescu, „Momento mori”)

Ca şi alţi tropi (vezi METONIMIE, SINECD OCĂ etc.), metafora poate suferi un proces de generalizare în uzul lingvistic curent. Expresivitatea ei se pierde ori se atenuează rezultînd metafora „tocită”, „gramaticalizată”, „lexicalizată”, „catachrezată”.

Ex.: „piciorul scaunului”, „povara anilor” etc.

3.1.METOPNIMIA: (metonymie; lat. Metonimya = „înlocuirea unnui nume cu altul”)

Metonimie este o metaforă bazată pe contiguitate, constînd în înlocuirea numelui unui obiect cu numele altuia cu care se află într-o relaţie logică (cauzală, temporală, spaţială). Metonimia înlocuieşte:

1)   cauza cu efectul;

Ex.: „La noi sunt (...) lacrimi multe, multe”. (O. Goga, „Noi”)

2)   efectul prin cauză:

Ex.: „Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium”. (M. Eminescu, „Scrisoarea III”)

3)   opera cu numele autorului:

Ex.: „Am văzut un Grigorescu autentic”.

4)   Conţinutul cu numele conţinătorului:

Ex.: „Beau doar un pahar”.

5)   numele unui produs cu numele locului de provenienţă:

Ex.: „...a consuma un Cotnar”, „o şampanie”.

6) fenomenul psihic cu numele organului fizic implicat:

Ex.: „un om cu cap”

7)   numele unui lucru cu simbolul lui:

Ex.: „Tot ce stă în umbra crucii...”

8) concretul prin numele abstract al uneia din însuşirile sale:

Ex.: Ex.: „Minciuna stă cu regele la masă”.

Observaţie: Metonimiile generalizate în limbajul curent au o expresivitate diminuată prin utilizarea frecventă.

În limbajul poetic, metonimia generează ambiguitate; expresivitatea ei se naşte în contextul stilistic.

3.1.1. SINECDOCA (fr. synecdoque= „cuprindere la un loc”)

Sinecdoca este o metonimie, generată de principiul alăturării; denumeşte un obiect cu numele altui obiect cu care se află într-un raport de „cuprindere” organică. Sinecdoca implică următoarele tipuri de substituire:

1)   parte pentru întreg:

Ex.: „ca dovadă de ce suflet stă în piepţii unei rochii”. (M. Eminescu, „Scrisoarea V”)

2)   întregul prin parte:

Ex.: „Zvîrli lui Hades suflete  viteze, fără de număr”. (Homer, „Iliada”)

3)   pluralul prin singular:

Ex.: „Bolliac cîntă iobagul ş-a lui lanţuri de aramă”.(M. Eminescu,  „Epigonii”)

4)   obiectul prin materialul din care este confecţionat:

Ex.: „Şi-acum, bărbaţi, un fluier şi-un scut!”

5)   genul pentru specie:

Ex.: „Un muritor fericit”

6)   obiectul prin materialul din care e făcut:

Ex.: „Îmbrăcată în mătase”

7)   o cantitate determinată pentru una nedeterminată:

Ex.: „Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit”.

8)   evocarea unei însuşiri, a unei caracteristici în locul obiectului care o are:

Ex.: „Lasă, lasă – or vedea ei ... bombănesc, foarte necăjite, bărbiţe albe

3.1.2. PERIFRAZA (fr. periphrase = „fel de a vorbi”)

Perifraza este metonimia care constă în a exprima în mai multe cuvinte ceea ce s-ar putea exprima în mai puţine sau într-unul singur.

Nu orice perifrază este figură de stil, adică are funcţie expresivă, poetică. Expresivitatea ei se bazează pe expresivitatea cuvintelor şi a construcţiei prin care se circumscrie termenul substituit.

Ex.: „... şi-n jurul nostru umblă Ancuţa cealaltă, mama acesteia, care şi ea s-a dus într-o lume mai puţin veselă”(= a murit).(M. Sadoveanu, „Hanu Ancuţei”)

Există numeroase exemple de perifraze generalizate în uzul curent al vorbirii, deci tocite c expresivitate.

Ex.: „Capitala Italiei” (Roma)

3.2. ALEGORIA: (fr. allegorie =”vorbire figurată”)

Alegorie este un tip de metaforă menită să intensifice  expresivitatea prin similitudine şi analogie între ceea ce se petrece şi ceea ce trebuie receptat efectiv. Prin alegorie textul literar „spune” altceva decît s-ar putea înţelege în mod direct.

Alegoria este figura de stil alcătuită dintr-un şir de metafore, comparaţii, personificări, epitete prin intermediul cărora noţiuni abstracte (moartea, idealul, defectele omeneşti etc.) sînt exprimate prin intermediul unor întîmplări sau lucruri concrete.

Alegoria este un mijloc sugestiv şi de plasticizare a unei idei abstracte.

1. Ca figură de stil este o „metaforă continuă” sau „prelungă”, ori un simbol narativ, ca în „Mioriţa” (nunta)

2. Ca figură de compoziţie, alegoria se poate înfăţişa printr-un şir de metafore narative. Ca interferenţă între alegorie şi personificare apare fabula, în care obiectele sau animalele personificate sînt învestite cu rol de personaje, pentru sugerarea mesajului şi a moralei.

Ex.: „Boul şi viţelul” de G. Alexandrescu.

Există şi construcţii epice ample structurate pe baza alegoriei: romanul alegoric.

O altă aplicaţie a alegoriei ca figură de compoziţie o reprezintă parabola numită şi alegorie religioasă (Floarea lacrimilor) şi apologul, care poartă numele şi de „alegorie morală”.

Tot o formă compoziţională specifică a alegoriei o constituie şi cimilitura.

Alegoria plastică este exprimarea unei idei abstracte cu mijloace plastice (în pictură sau sculptură).

3.3. SIMBOLUL ( fr. symbole = „Semn de recunoaştere”)

Simbolul este o (metaforă) figură de stil prin care se exprimă o idee abstractă cu ajutorul numelui unui obiect care aparţine lumii fizice, pe baza unei analogii uşor de sesizat.

         Simbolul este un procedeu stilistic, prin care un semn convenţional (emblemă, figură, imagine) reprezintă în vorbirea poetică o anumită realitate.

Spre exemplu, există simboluri consacrate: „vulpea” este simbol al vicleniei, „harpa” – simbol al muzicii, „negrul” – simbol al morţii etc.

Simbolul se aseamănă cu metafora şi metonimia prin tehnica substituirii bazată pe analogia sau pe alăturare logică, dar se deosebeşte prin frecvenţa şi dimensiunea semnificaţiei. Spre exemplu, metafora sau metonimia sînt dependente de context, în timp ce simbolul poate funcţiona singur, independent de context.

Interpretarea simbolului înseamnă, în general, interpretarea mesajului poetic.

Ex.: motivul „florii albastre” din poezia omonimă a lui M. Eminescu este un simbol al aspiraţiei romantice.

Simbolul serveşte ca suport al percepţiei poetice, devenind o figură de compoziţie numită alegorie simbolică.

Ex.: „Luceafărul” de M. Eminescu

3.4. ANTONOMAZA este o figură de stil care constă în folosirea unui nume propriu în locul unui nume comun sau invers.

  

4. REPSONOFICAREA (fr. personnification) este o figură a ambiguităţii prin care se atribuie unor obiecte neînsufleţite însuşiri ale creatorilor vii sau chiar calităţi omeneşti.

Primul grad sau formă elementară a personificării o reprezintă personificarea lingvistică, ce are la bază o similitudine raportată la om.

Ex.: „A venit vacanţa”, „curge un pîrîiaşi zglobiu”.

Pentru a deveni figură de stil, personificarea trebuie să înfăţişeze un obiect sau o vieţuitoare necuvîntătoare în acţiune, comportîndu-se ca un om şi folosind grai omenesc.

Personificarea atinge gradul cel mai înalt ca figură compoziţie cînd devine schemă figurată a fabulei şi alegoriei.

5. HIPERBOLA  (fr. hyperbole = „ a arunca peste”) este figură de stil care constă în exagerarea expresiei, fie mărind, fie micşorînd imaginea obiectului peste limitele sale fireşti. Ea are la bază impulsul unui sentiment puternic de admiraţie sau respect, de indignare sau de revoltă, ori nevoia de a ridiculiza obiectul.

O clasificare utilă poate recurge la criteriul morfologic. Recunoaştem în acest caz:

a)    hiperbola verbală – forate des întîlnită în vorbirea curentă.

Ex.: „plouă cu găleata”

b)   hiperbola nominală – are efectul unein hiperbole adjectivale, substantivul care o exprimă fiind metaforă.

Ex.: „Căci s-adunau păgînii gloată / Şi-un om era reduta toată...”

c)    hiperbola adjectivală – este frecvent ilustrată prin adjective cu sens superlativ.

   Ex.: „versuri nemuritoare”

    d) hiperbola perifrastică - este un membru complex ala unei propoziţii, o propoziţie sau chiar o frază care descriu un fenomen printr-o imagine ce contrazice ordinea firească a naturii unui enunţ exagerat.

Ex.: „Frumoasă cît eu nici nu pot / O mai frumoasă să-mi socot”.

6. LITOTA (gr. litotis =simplitate) este  o figură de sil, specie de antifrază, care constă în atenuarea expresiei directe , prea categorice ori uzate, a unei idei, şi în acelaşi timp să comunice modestia, politeţea, sinceritatea sau ironia emiţătorului.

    Ex.. „nevasta lui ... era cam proastă, dar şi soacră-sa nu era tocmai hîtră”. (în loc de  era proastă)

  

  7.  IRONIA (fr. ironie =simulare) este o figură de stil prin care se simulează un sentiment, o atitudine, contrare celor adevărate.

7.1. umor este manifestaţia unei atitudini glumeţe , vesele şi ironice sub aparenţă de seriozitate.

7.2. satira este expresia accentuat negativă a autorului faţă de problema vizată.

7.3. sarcasm este o ironie fină şi plină de semnificaţie.

7.4. grotesc este îngroşare monstruoasă a unor trăsături negative, fizice sau morale.